Journal al voluntarei SEV (Ylenia Perrottelli) la Satu Mare – Prima parte –

Cu o zi inainte de a ajunge la Satu Mare am fost cuprinsa de o teama ciudata pe care am simtit-o pana in momentul in care am pus piciorul in Centrul de zi al Asociatiei STEA.

Probabil aceasta senzatie a mea a fost generata de faptul ca cunosteam un fenomen trist, care de decenii caracterizeaza societatea romana. Cunoasteam acest fenomen indirect, din povestile unor persoane care au avut prilejul sa intre in contact cu tinerii fara adapost din Romania sau prin intermediul documentarelor difuzate in mass-media care subliniau faptul ca si clasa politica romana neaga existenta acestor probleme sau incearca sa le ascunda. Pe de alta parte societatea civila ramane indiferenta si ba mai mult, se face si ca nu observa aceste probleme.

Cand i-am cunoscut pe tinerii care vin la Centrul de zi al Asociatiei STEA acea teama a disparut fara sa-mi dau seama. Acum stiam ce aveam in fata mea: copii si tineri care zi de zi se lupta cu realitatea dura a vietii in care traiesc, insa sunt mereu pregatiti sa ofere afectiune si zambete celor care decid sa-i ajute si sa-i sustina in viata.

Acestia sunt tineri cu varste cuprinse intre 10 si 35 de ani, majoritatea dintre ei participand intens de ani de zile la activitatile care au loc in Centrul de zi. 90% dintre acestia sunt de etnie rroma. Provin din familii dezorganizate – in cazul in care au o familie – iar in trecut, in majoritatea cazurilor, au fost victime violentelor ori in familiile lor ori in vechile orfelinate. Este chiar cauza acestei realitati care a facut ca majoritatea acelor copii sa fuga din familii sau orfelinate la inceputul anilor ’90 si continua sa fuga si astazi, alegand sa traisca pe strazi.

M-au pus pe ganduri povestile Cristinei, directoarea Asociatiei STEA, despre politicile implementate in ultimii 25 de ani legate de orfelinate: de la introducerea in orfelinate care trebuiau sa faca fata numarului mare de nou-nascuti – din cauza legii care interzicea avorturile pe vremea lui Ceausescu – pana la inchiderea acelor orfelinate care erau numite “lagare”, care s-a intamplat putin inaite ca Romania sa intre in Uniunea Europeana. Copiii cu care Cristina a inceput sa lucreze in orfelinate, dupa ani de zile au disparut si nu au mai fost gasite nici macar rudeniile carora serviciile sociale le-au dat in grija copiii (unchi sau matusi, bunici cu care nu au mai avut niciodata vreo relatie si care, majoritatea dintre ei, treceau prin perioada de mari dificultati financiare).

Dupa indelungi cautari Cristina a reusit sa gaseasca cativa dintre copiii pe care i-a intalnit ani in urma in orfelinate: acum, casa lor era pe strada, dormeau sub poduri erau lihniti de foame si inghetati de frig.

Asa a luat nastere Asociatia STEA, care de ani de zile lupta impotriva discriminarii de care au parte tinerii fara adapost. Ei reprezinta teoretic “gunoiul” societatii si in plus, sunt si rromi.

Sa incerci sa integrezi in societate  si sa integrezi profesional acesti “invizibili” discriminati nu este un lucru usor.

Am ramas surprinsa si impresionata de rezultatele atinse de Asociatia STEA in decurs de cativa ani de activitate, in special in ceea ce priveste cresterea stimei de sine a acestor tineri si implicarea lor in activitati la Centrul de zi. Vor sa faca ceva, vor sa se faca vazuti, sa li se dea atentie, vor sa demonstreze ca au o valoare, sa fie integrati in societate.

In splendida Romanie, care din punctul meu de vedere a fost distrusa de politicile adoptate in ultimii 20 de ani, astazi salariul mediu se invarte in jurul a 250 de euro, dar costul vietii este extraordinar de mare, dat fiind faptul ca inflatia a atins maxime istorice in ultimii ani. De asemenea, criza actuala pune din ce in ce mai mult in risc viata acestor persoane care nu au beneficiat niciodata de drepturile elementare de care ceilalti cetateni beneficiaza.

Este o provocare dificila cea pe care Popica Onlus din Italia si Asociatia STEA au decis sa o accepte si este clar ca au facut-o fara sa se gandeasca la dificultatile de care se lovesc in munca cu tinerii pe care ii sustin si educa.

Cred oricum ca in cele 9 luni cat voi lucra in Satu Mare vom fi toti in masura sa infruntam realitatea cruda si sa punem pe picioare proiecte care sa ne ajute in atingerea obiectivelor pe care intentionam sa le ducem la bun-sfarsit in urmatoarea perioada de timp.

de Ylenia Perrottelli (voluntara SEV Popica Onus)

Curatenie in zona Adapostului de noapte din 14 Mai

In data de 02.05.2013, 16 copii si tineri fara adapost,beneficiari ai Asociatiei STEA, impreuna cu 6 voluntari francezi, elevi ai Colegiului Franklin din Paris, au curatat zona din jurul Adapostului de noapte din cartierul 14 Mai.

Jurnal al voluntarei SEV (Ylenia Perrottelli) la Satu Mare – A doua parte –

35 de cescute de cafea, una langa alta, curate ca lacrima si aranjate frumos, asezate pe trei masute. A fost usor sa le numar in mai putin de 1 minut.. Cristi era surprins ca am observat acest detaliu. El, care dintotdeauna viziteaza acel loc, nici n-a observat acele cescute de cafea. Pentru mine, in schimb, acel detaliu a fost de-a dreptul surprinzator….

Cum sa uit ca intr-una dintre colibele de pe malul Somesului construita de 2 beneficiari ai proiectului “Stradalternativa” erau 35 de cescute de cafea aranjate extrem de frumos pentru a decora acel micut locusor de 3 metri patrati….

Acum 2 saptamani am fost pentru prima oara pe strazi cu echipa mobila a Asociatiei STEA si continui sa merg de cel putin 2 ori pe saptamana. Iesirea in strada este un element necesar si fundamental daca trebuie sa intelegem acea realitate care e diferita de ceea ce noi – persoane cu un acoperis deasupra capului – traim in fiecare zi. Doar invartindu-ne, descoperind, cunoscand, vizitand si traind pe strazi iti dai seama cu adevarat de adevaratele dificultati si de conditiile precare care caracterizeaza viata acestor tineri, acestor copii si ale intregilor familii de pe strazile din Satu Mare.

Z. si F., doi tineri care frecventeaza Centrul de zi al Asociatiei STEA si care in timpul iernii dorm in Adapostul de noapte al SPAS mi-au aratat locurile lor de sub Podul Decebal unde au trait cel putin 5 ani. Primul loc este deschis si vizibil cand se trece pe sub pod, celalalt este o adevarata  gaura izolata care se afla intre extremitatea inferioara a podului si dig, loc care a servit zeci de ani ca adapost pentru multi copii si tineri care traiesc pe strazi. Cand am vazut al doilea loc in care acesti tineri si-au petrecut copilaria am ramas impresionata: era foarte stramt si foarte jos, trebuia sa te apleci mult ca sa poti intra. Din fericire, pe timpul iernii aceste locuri sunt goale dar probabil vor servi drept adaposturi pentru cei care n-au unde sa locuiasca, mai ales ca vine vremea buna iar toti beneficiarii proiectului StradAlternativa care in prezent dorm la Adapostul de noapte al SPAS (functionabil numai in sezonul rece al anului) se vor trezi pe strazi din nou.

Acei tineri insa, care si-au construit singuri colibele pentru a nu ramane victime ale strazii si ale frigului, chiar daca si-au improvizat metode de incalzire, tot traiesc in conditii deplorabile. Case din cartoane de 3 sau 4 metri patrati, unde incap cel mult 3 paturi pe care dorm cel putin 7 persoane; fara toalete sau alte facilitati de igiena nici macar in apropiere; umiditate si apa care le curge prin acoperisurile improvizate in tot anotimpul de toamna-iarna. Lipsa toaletelor nu le permite acestor familii (sunt toti rromi cei ce traiesc pe strazi) sa traiasca intr-un mediu sanatos si nici sa aiba minimum de conditii de igiena pentru a se spala macar. Este cauza principala a faptului ca majoritatea copiilor si tinerilor de etnie rroma nu merg la scoala; chiar si daca au carti de identitate tot le lipseste ceva care ii impiedica sa poata merge la scoala. Departe de a fi dezinteresati de educatie si de scoala, asa cum gandeste majoritatea populatiei, copiii de etnie rroma nu au haine curate, nu au mancare, nu au bani pentru a se deplasa si le e rusine sa mearga la scoala murdari. Un teribil cerc vicios care duce la discriminare si marginalizarea acestei parti a populatiei, care nu reuseste sa fie inclusa in societate, dimpotriva, se agraveaza pe timp ce trece.

Aproape de coliba in care am intrat sa vizitez o familie rroma cu 6 membri se afla un bloc imens, abandonat, situat chiar in zona celor marginalizati de societate, la periferia orasului, langa un alt bloc darapanat in care locuiesc cativa dintre beneficiarii Asociatiei STEA, fara curent si fara apa. Blocul este gol si abandonat de ani de zile. Cand vad aceste locuri de obicei rad ca sa nu plang.

Cat de trist este sa vezi cladiri care ar putea adapost sute de persoane, sa fie lasate in paragina astfel. Cat de dezolant poate sa fie sa stii ca societatea civila nu face nimic pentru a schimba ceva. Cata furie sa constati ca administratia publica locala nu stie si nu vrea sa aloce fonduri pentru a alina suferintele acestor persoane marginalizate dintotdeauna. Cat de incorect si de rusinos ca exista inca, si mereu a fost asa, cetateni de clasa A si cetateni – cand sunt cetateni – de clasa B.

Aceasta discriminare, indiferenta totala, absenta atentiei claselor politice, proasta gestionare a spatiilor si cladirilor publice din partea administratiei locale si multe altele fac dificila ruperea acestui cerc vicios iar asta este deprimant de-a dreptul.

Si totusi ar fi posibil, si deloc dificil, sa-i interpelam pe cei exclusi din societate, sa-i ascultam, sa evaluam cerintele lor, sa cream un proces de mediere intre ei si autoritatile locale, sa incercam sa gasim o solutie sau un compromis benefic de ambele parti, sa ne implicam impreuna pentru a gasi o solutie si pentru a garanta o existenta decenta persoanelor de etnie rroma din Satu Mare.

Ce altceva puteau insemna  acele cescute de cafea din coliba darapanata daca nu dorinta mare de a avea o casa “normala” si decenta ca si a celorlati cetateni?!

de Ylenia Perrottelli (voluntara SEV Popica Onus)