Skip to content

         Se apropie ora la care, așa cum stabilisem cu o zi înainte, trebuie să iau 5 copii din Sătmărel. Pentru Luca, Daniela și Adriana, noutatea este doar orașul de destinație, căci în anii trecuți ei au participat la diverse tabere, excursii și campionate de șah din țară. Pentru Delia și Juanito, este prima oară când pleacă departe de familie. Cei 5 copii au fost selectați de fotografa Lucie Morallion pentru a participa la vernisajul expoziției foto de la Institutul Francez, datorita implicării, seriozității și eforturilor depuse în cadrul atelierului SESAME (vezi linkul).

          Ajung în fața casei lui Juanito însă el nu este. Strig pentru că mă tem de câini. Mă cuprind emoțiile, nu ar fi fost prima oară când un copil se îmbolnăvește sau în familie au loc conflicte iar înainte de plecare ne trezim că nu mai avem pe cine lua, cu cine vorbi. Mă strigă un copil din capătul aleii și-mi spune că Juanito mă așteaptă pe strada principală. Lângă el, și Luca, Adriana și Daniela cu gentile în spate, cu gura până la urechi de fericire și cu nerăbdarea de a pleca.

        “M-am spălat aseară ca să fiu curat. Mi s-au uscat și adidașii, că i-a curățat tati. (așa-mi explic de ce Juanito avusese bascheți roz cu o zi înainte, la activitățile de la centru, îi împrumutase de la una dintre surorile sale). Tati a spus să nu plecați până nu se întoarce că se supără”, îmi spune băiatul cu ochii ca două mărgeluțe.

        Mă uit pe ceas, sunt presată de timp. Oare ce se întâmplă? Planul e să iau copiii, să ajungem la centru ca să mănânce o masă caldă, să facă un duș cine dorește, să discutăm puțin cu echipa care călătorește în București și să mergem la tren. Apare tatăl, transpirat de la alergătură, emoționat de plecarea fiului și mândru nevoie-mare că i-a cumpărat o pungă de chipsuri și un flacon de 2 litri de Frutti Fresh de portocale, că astea-i plac lui Juanito. Îl îmbrățișează și-i spune să fie cuminte, să le asculte pe doamnele de la Stea. Am rămas blocată: pentru prima oară de când cunosc comunitatea (2016), asist la un gest de afecțiune tata – fiu și am în fața mea un părinte de sex masculin care mă roagă din suflet să am grijă de puiul său iar dacă nu e prea mare deranj, să-l sun să-i audă vocea din când în când.

         Copiii din zonă au ieșit pe strada principală ca să ne conducă. Ies și unii adulți care ne urează drum-bun și să ne întoarcem cu bine. Unul mic, de vreo 4 anișori, mă întreabă când poate să meargă și el cu trenul. Mergem înspre casa Deliei, unul dintre cei mai blânzi copii pe care i-am cunoscut vreodată. Imaginea mea despre Delia este fetița cu părul mereu împletit în diverse și sofisticate moduri, silitoare și atentă la toate activitățile la care participă, și avându-l mereu alături pe fratele mai mic, Dominic. Cu o iubire mai mult maternă față de Dominic și cu o grijă câteodată prea mare pentru cel mic, Delia este pentru mine un model de copil maturizat înainte de vreme care preferă să tacă și să se retragă atunci când între copii se nasc dispute și tensiuni.

       Ajungem în fața porții și claxonez. Iese mama, Dominic și Delia. Se îmbrățișează. Delia vrea să urce în mașină. Se întoarce înspre cei doi. Mă cuprind iar emoțiile în stomac. N-a fost separată niciodată de fratele ei, oare se răzgândește?! Ochiii mari și căprui ai lui Dominic se umplu de lacrimi. La fel și ai mamei. Se uită la ei….Îi spun că trebuie să pornim. Se strâng toți trei în brațe din nou și pornim.

         Am toți copiii, suntem în grafic. Dăm mai tare muzica de la radio și cântăm ca să mai atenuăm durerea despărțirii. Povestim vrute și nevrute. Staționarea la Stea decurge bine. Mănâncă, ne facem programul, povestim din nou despre ce se va întâmpla în București și începem să încărcăm bagajele cu cele necesare. Juanito își îndeasă sucul de 2 litri și chipsurile în ghiozdanul pe care l-a primit de la Stea la începutul anului școlar. Deși pare imposibil, reușește totuși să închidă și fermoarul. Geanta e grea iar el mic și slăbuț. Dar nu vrea să fie ajutat. Este obișnuit să care greutăți, ajutându-și părinții la diverse munci ocazionale.

           Suntem în tren. Aleg să merg eu cu ei în compartiment, acesta având 6 locuri la cușetă. Entuziasm mare. Paturile de sus se ocupă repede de către Daniela și Adriana. Juanito îmi cere patul din mijloc, dacă sus nu mai are loc. Delia se teme de înălțime și cu greu o conving să urce pe scară. Îi propun patul din mijloc în ideea în care jos îi e teama să stea că poate intră cineva în compartiment. Facem câteva încercări să urcăm și să coborâm treptele, până se simte confortabil. Ne plimbăm de la unii la alții prin vagon, dat fiind că Ștefania (asistentul social) și Cristina (directorul asociației) au primit locuri în alt compartiment. La fel și Anda (din consiliul director al Stea) cu Lucie (fotografa). Facem poze, cântăm, povestim, admirăm peisajul, mai mâncăm o dată că ni s-a făcut repede foame, punem lenjeria pe hainele de pat și se întunecă.

          Mi se închid ochii dar nu reușesc să le atenuez entuziasmul și bucuria
care îi ține treji deși e ora 22.30. Juanito se instalează deasupra lui Luca.
Începe să-l bâzâie cu mâna și să chicotească sub plapumă. Ațipisem dar mă
trezesc. Mi s-a părut că fulgeră. Constat că Daniela își făcea selfie-uri sus,
crezând că nu o vede nimeni. Delia râde și ea sub pernă de chicotelile celor
doi băieți. Mă ridic și îi rog să înceteze pentru că ne așteaptă o zi plină și
trebuie să fim odihniți.

       “Dar e așa de liniște!”, exclamă Juanito care trăiește cu familia foarte numeroasă în două încăperi minuscule. Trenul gonește cu viteză, zgomotul e mare, călătorii trântesc ușa de la baie, aud cum se trage apa de fiecare data iar Juanito îmi vorbește de liniște…..

          “Ție ți-a fost foame, pe vremea lui Ceaușescu?”, mă întreabă Luca. N-am de ales și-i răspund. Stau cuminți și ascultă. Continui poveștile pentru că-mi amintesc de perioada aia ca și cum a fost ieri. Le povestesc cum alimentele erau raționalizate, cum laptele se vindea în sticlă nu în pet-uri. Cum făceam temele la lumina lumânării pare să le fie familiar, curent au doar câteva case din comunitate….. Le spun cum a început revoluția, cum au fost arse drapelurile, cum am văzut prima oară pistolul tatălui meu care lucra în armată, cum toți au sperat la o viață mai bună….

        După liniștea din compartiment mi-am dat seama că adormiseră toți, cu exceptia lui Luca. Băiatul isteț și bun la învățătură care-și dorește să devină polițist. Povestea cu pistolul și uniforma tatălui meu i-a accentuat curiozitatea. Ar mai vrea să-i povestesc însă mă simt epuizată. Multe emoții de început de drum, agitația din compartiment provocată de entuziasmul lor, gândul la ziua de mâine care ne aduce față în față cu somități din lumea culturală…

Va urma!

Donate to help for a cause and be a part to create a better world

ro Romanian
X